Diagnosticul osteoporozei
Recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) este ca standardul de diagnostic al osteoporozei să fie scorul T măsurat prin DXA la nivelul colului femural. Alte foruri internaționale (ISCD, NOF) sugerează ca diagnosticul de osteoporoză să fie pus prin DXA folosind cel mai scăzut scor T dintre cele obținute la nivelul coloanei lombare L1–L4, șoldului total sau colului femural. Dacă se măsoară și scorul T la nivelul treimii distale a antebrațului, acesta poate fi folosit pentru diagnostic dacă este cel mai scăzut dintre zonele osoase măsurate.
Diagnosticul clinic de osteoporoză poate fi făcut în prezența unei fracturi de fragilitate, indiferent de DMO. Fractura de fragilitate este definită drept acea fractură care apare după cădere de la propria înălțime sau care este asociată cu DMO scăzută și a cărei incidență crește cu vârsta.
Diagnosticul clinic de osteoporoză se stabilește la pacienții cu risc crescut de fractură:
ISCD folosește pentru diagnosticarea osteoporozei criteriile OMS de clasificare a densității minerale osoase în funcție de scorul T:
- Normal: scor T ≥ 1,0 DS;
- Osteopenie: scor T între –1,0 și –2,5 DS;
- Osteoporoză: scor T ≤ –2,5 DS;
- Osteoporoză severă: scor T ≤ –2,5 DS și fractură de fragilitate.
Stabilirea riscului de fractură
Clasificarea OMS se folosește la femeile în perimenopauză și postmenopauză, dar nu și la femeile sănătoase în premenopauză, deoarece relația între DMO și riscul de fractură nu este bine stabilit în această categorie.
La femeile în premenopauză, se folosește scorul Z. La acestea, diagnosticul clinic de osteoporoză poate fi făcut în prezența unei fracturi de fragilitate sau când densitatea minerală osoasă scăzută (determinată prin DXA) se asociază cu factori de risc pentru fractură. Acești factori de risc pentru fractură sunt: vârsta avansată, fractura la menopauză, rudă de gradul întâi cu o fractură, fumatul, indicele de masă corporală (BMI) scăzut, aportul scăzut de calciu, deficitul de vitamina D, sedentarismul, scăderea timpurie a estrogenilor, demența vasculară, alcoolismul, acuitatea vizuală scăzută, istoricul de căderi, densitatea minerală osoasă scăzută.
Cauzele de osteoporoză în premenopauză includ: boli endocrine (hipertiroidism, hiperprolactinemie, hiperparatiroidism primar, acromegalie, hipogonadism, hipercorticism); afecțiuni digestive/nutriționale (deficitul de vitamina D, boala hepatică cronică, boala celiacă, malabsorbția); medicamentele (glucocortizoizii, anumite anticonvulsivante, excesul de substituție tiroidiană); alcoolismul, osteogenesis imperfecta, artrita reumatoidă, mielomul multiplu, BPOC, hipercalciuria idiopatică etc.
Clasificarea OMS poate fi folosită la bărbații cu vârsta peste 50 de ani. La cei sub această vârstă, se folosește scorul Z, iar diagnosticul clinic de osteoporoză nu trebuie pus doar pe baza densității minerale osoase. La bărbații cu vârsta sub 50 de ani cu densitate minerală osoasă scăzută (scor Z ≤ –2,0 DS), diagnosticul de osteoporoză se pune dacă există antecedente personale de fractură de fragilitate și, posibil, și alți factori de risc pentru osteoporoză (corticoterapie de durată, hipogonadism, hiperparatiroidism etc.).
Clasificarea OMS nu trebuie folosită la copii și adolescenți. La aceștia, diagnosticul de osteoporoză nu poate fi formulat doar pe baza criteriilor osteodensitometrice, ci necesită prezența atât a unui istoric de fractură cu semnificație clinică, cât și a unei densități minerale osoase scăzute. Istoricul de fractura cu semnificație clinică include unul sau mai multe dintre următoarele: fractura unui os lung al membrelor inferioare, fractura vertebrală, mai mult de două fracturi ale extremităților superioare. Densitatea minerală osoasă scăzută este definită de un scor Z egal sau mai mic cu –2,0 DS, în funcție de vârstă, sex și dimensiunea corporală.
Când se repetă testarea DXA?
Repetarea testării DXA este recomandată la pacienții aflați în tratament pentru osteoporoză, la care stagnarea sau ameliorarea densității minerale osoase evidențiază un răspuns favorabil la tratament, și la pacienții fără tratament antiosteoporotic, la care evidențierea scăderii densității minerale osoase ar duce la inițierea tratamentului.
Pentru măsurarea modificărilor densității minerale osoase cu ajutorul DXA, se recomandă folosirea aceluiași aparat. Modificările determinate pe aparate DXA diferite pot fi cuantificate doar dacă se face o calibrare între cele două aparate.
Repetarea testării DXA se face când rezultatele pot influența managementul clinic: la un an după inițierea terapiei farmacologice, la șase luni de la inițierea corticoterapiei, sau mai rar atunci când testarea nu influențează managementul pacientului.
În vederea monitorizării, cea mai bună zonă osoasă este cea care răspunde cel mai repede la terapie și anume coloana lombară. Dacă această zonă nu este adecvată pentru măsurători, cum poate fi în prezența artritei degenerative la pacienții vârstnici, se preferă șoldul total.
Concluzii
În concluzie, DXA este cea mai bună metodă pentru diagnosticarea osteoporozei și monitorizarea modificărilor densității minerale osoase apărute în timp. Clasificarea OMS a densității minerale osoase în funcție de scorul T la DXA reprezintă „standardul de aur” pentru diagnosticul de osteoporoză.