Boala Parkinson

Boala Parkinson este o afecțiune neurodegenerativă progresivă care duce la distrugerea neuronilor producători de dopamină dintr-o anumită zonă a creierului, numită substanța neagră, structură esențială pentru controlul mișcărilor corpului. Boala se manifestă în special prin tremor, rigiditate musculară și pierderea echilibrului, iar în lipsa unui tratament care să țină sub control aceste simptome, calitatea vieții bolnavului este grav afectată.

• 
  Boala evoluează lent, pe parcursul a zeci de ani, evoluția fiind foarte diferită de la o persoană la alta.

Riscul de boală Parkinson crește odată cu îmbătrânirea, fiind mai mare după 60 de ani, iar bărbații sunt mai predispuși decât femeile la această boală. Distrugerea neuronilor începe cu mulți ani înainte de apariția simptomelor, iar boala evoluează lent, pe parcursul a zeci de ani, evoluția fiind foarte diferită de la o persoană la alta.

Deși afecțiunea este incurabilă, tratamentul ajută la ameliorarea simptomelor, astfel încât calitatea vieții pacientului poate fi menținută la un nivel decent. Un rol esențial în acest sens îl au și procedurile de recuperare medicală, care contribuie la menținerea funcției motrice și la îmbunătățirea posturii bolnavului.

Cauzele și factorii de risc

Manifestările clinice specifice bolii Parkinson apar atunci când neuronii responsabili cu producerea dopaminei sunt distruși. Scăderea nivelului de dopamină, dacă nu este compensată prin medicație specială, va determina modificări semnificative în activitatea creierului, afectând în special coordonarea mișcărilor. Nu există o cauză clară a bolii, degradarea neurologică fiind provocată de o combinație între factori de mediu, genetici și cei care țin de stilul de viață.

Manifestările motorii, cum este tremorul, devin evidente atunci când boala este deja avansată.

Mutațiile genetice sunt întâlnite la numai 10-15% din bolnavii de Parkinson, fiind mai frecvente în familiile în care există mai mulți membri diagnosticați cu această afecțiune. În aceste cazuri, vorbim despre Parkinson familial sau ereditar și există analize genetice specifice pentru identificarea mutațiilor asociate cu riscul crescut de boală. Cauzele genetice sunt responsabile de obicei de un debut precoce al bolii, când manifestările clinice apar înainte de 50 de ani, iar riscul poate fi identificat prin consiliere genetică. De aceea, persoanele care au în familie membri diagnosticați cu Parkinson ar trebui să se programeze la un consult de genetică medicală.

Boala Parkinson idiopatică, adică fără o cauză clar identificată, este atribuită incapacității organismului de a prelucra o anumită neuroproteină (numită alfa-sinucleină), care se acumulează în celule, formând conglomerate de proteine numite corpi Lewy, care au un efect nociv.

În anumite condiții, pacienții pot avea manifestări clinice similare cu boala Parkinson, deși nu au această boală, ci o afecțiune care face parte din categoria numită generic parkinsonism. Acestea sunt induse, adică apar în urma unui tratament medicamentos, din cauza encefalitei (inflamarea creierului), a expunerii la toxine sau a traumatismelor repetate la nivelul capului (situație des întâlnită la persoanele care practică sporturi de contact). Semnele și simptomele de parkinsonism pot fi permanente sau temporare, uneori dispărând după eliminarea factorului care le-a produs.

Simptomatologia bolii Parkinson

Cele mai frecvente manifestări clinice ale bolii sunt cele care implică pierderea controlului asupra musculaturii, dar există și altele. Astfel, specialiștii împart semnele și simptomele bolii Parkinson în două mari categorii: motorii și non-motorii.

Manifestările motorii devin evidente atunci când boala este deja avansată și au fost afectați aproape 80% din neuronii aflați în substantia nigra. Aceste semne și simptome sunt:

• Tremorul – când mușchii (mai ales ai mâinii sau degetelor) se contractă ritmic, involuntar, în stare de repaos, această manifestare fiind observată la aproximativ 80% din pacienții cu boală Parkinson;
• Bradikinezia (lentoarea, încetinirea mișcărilor) – este una dintre manifestările specifice ale bolii, esențială în stabilirea diagnosticului de boală Parkinson;
• Rigiditatea musculară – poate să apară în orice parte a corpului, cu limitarea drastică a mișcărilor;
• Pierderea echilibrului și mersul aplecat – din cauza pierderii controlului asupra mușchilor, persoana cu boală Parkinson tinde să meargă cocoșat, cu pași mici și cu opriri bruște, uneori fără să-și mai balanseze mâinile pe lângă corp, care stau flexate din cot și încheietură, iar aceste semne devin mai evidente pe măsură ce boala avansează;
• Micrografie – scrisul de mână al bolnavului devine foarte mărunt și înghesuit, pentru că nu-și mai poate controla mișcările degetelor;
• Hipersalivația – secreția abundentă de salivă;
• Disfagie – dificultățile de înghițire cresc riscul de sufocare;
• Hipofonie – vocea bolnavului se schimbă, devine mai slabă, șoptită;
• Hipomimie –  figura devine „înghețată”, inexpresivă.

Tremorul poate să apară și în cazul altor afecțiuni, cum este tremorul esențial. De aceea, este important ca diagnosticul să fie stabilit corect, diferențiat.

• 
  021.9699 Vino la SANADOR, pentru diagnosticul și tratamentul bolii Parkinson!

Simptomele non-motorii pot apărea cu mulți ani înaintea celor motorii specifice, putând fi considerate semnale de alarmă pentru un diagnostic precoce. Acestea sunt:

• Hipotensiune ortostatică (se manifestă doar atunci când pacientul stă în picioare);
• Constipație și tulburări gastrointestinale;
• Disfuncții sexuale;
• Incontinență urinară;
• Depresie și anxietate;
• Anosmie (pierderea mirosului);
• Tulburări de somn (în special sindromul picioarelor neliniștite).

Stadiile bolii Parkinson

Există cinci stadii ale bolii, stadiile 1 și 2 reprezentând debutul, stadiile 2 și 3 formele medii și stadiile 4 și 5 etapele avansate ale afecțiunii.

Stadiul 1: activitatea zilnică a bolnavului nu este afectată, deși apar tremorul pe o parte a corpului, schimbări în mimică, postură și mers.

Stadiul 2: tremorul și rigiditatea musculară afectează ambele părți ale corpului, încep dificultățile de deplasare, dar bolnavul se poate descurca singur și nu are nevoie de ajutor.

Stadiul 3: apar pierderile de echilibru, în urma cărora bolnavul poate să cadă și să se rănească, iar simptomele inițiale se agravează, așa că îndeplinirea activităților cotidiene devine tot mai dificilă.

Stadiul 4: deplasarea este posibilă doar cu ajutorul unui baston sau cadru, iar bolnavul are nevoie de ajutor constant.

Stadiul 5: picioarele au devenit rigide, iar pacientul este imobilizat la pat sau în scaun cu rotile și are nevoie de îngrijire permanentă.

Complicațiile

Formele avansate de boală Parkinson, mai ales în lipsa tratamentului potrivit, pot determina complicații serioase, care scad calitatea vieții bolnavului și pot duce inclusiv la deces. Cele mai frecvente sunt:

• Tulburări de gândire și concentrare, când bolnavul are probleme cognitive (demența) și tulburări de înțelegere, care apar în stadiile târzii ale bolii și nu pot fi rezolvate, de regulă, prin medicație;
• Tulburări de limbaj (disartrie);
• Imobilizare (cu posibilele complicații pe care le presupune această stare – escare, tromboză etc.);
• Depresie, anxietate, tulburări de comportament;
• Dificultăți de înghițire (disfagie), care pot duce la malnutriție și cresc riscul de sufocare cu alimente;
• Tulburări de somn – bolnavii nu pot dormi bine noaptea, se trezesc frecvent de mai multe ori pe noapte, în schimb ațipesc frecvent ziua;
• Incontinență urinară (incapacitatea de a controla vezica), dificultăți la urinare sau retenție urinară;
• Constipație – poate duce la blocaj intestinal.

• 
  Riscul de boală Parkinson crește odată cu înaintarea în vârstă, fiind mai mare după 60 de ani.

Apariția acestor complicații poate fi întârziată cu ajutorul tratamentului medicamentos și prin proceduri de reabilitare medicală. Dacă, totuși, starea pacientului s-a agravat, atunci va fi necesară internarea lui într-un centru specializat în îngrijirea bolnavilor incurabili sau va trebui supravegheat permanent la domiciliu, pentru că nu se mai poate descurca singur.

Metode de diagnostic

Diagnosticul de boală Parkinson poate fi pus în urma unei consultații de neurologie, în cadrul căreia medicul poate observa semnele bolii. El va recomanda și o serie de analize speciale, pentru a exclude alte posibile afecțiuni cu manifestări clinice similare, cunoscute drept boli „Parkinson-like”, adică asemănătoare bolii Parkinson. În acest scop, vor fi recomandate mai multe investigații imagistice, care să ofere detalii despre structura și funcționalitatea creierului:

• Examen RMN cerebral;
• Examen PET-CT;
• Scintigrafie cerebrală de tip SPECT-CT.

Testele de sânge, inclusiv testele genetice, ajută la excluderea altor afecțiuni cu simptome asemănătoare și arată prezența sau absența unor mutații genetice asociate cu boala Parkinson.

• 
  Diagnosticul de boală Parkinson poate fi pus în urma unei consultații de neurologie.

În cazul bolii Parkinson, stabilirea unui diagnostic cert poate fi un proces de durată, multe afecțiuni neurologice având simptomatologie similară (precum sindromul extrapiramidal). Un test folosit deseori pentru identificarea corectă a bolii presupune administrarea unor doze de carbidopa și levodopa, medicamente folosite în tratamentul Parkinson. Aceste substanțe compensează lipsa de dopamină și pacientul ar trebui să reacționeze pozitiv în urma administrării lor. Prin urmare, dacă medicul observă o ameliorare a simptomelor după ce pacientul a luat această medicație, poate confirma diagnosticul de Parkinson.

Diagnosticul de boală Parkinson poate fi pus în urma unei consultații de neurologie, în cadrul căreia medicul specialist va putea observa semnele bolii.

Tratamentul bolii Parkinson

Boala Parkinson este o boală care nu poate fi tratată cauzal, astfel că tratamentul vizează doar ameliorarea simptomelor, pentru a îmbunătăți cât mai mult calitatea vieții pacientului. În primă instanță, tratamentul este medicamentos, dar, ulterior, când boala evoluează și medicamentele nu mai sunt de ajutor, poate fi necesar un implant cerebral pentru stimulare cerebrală profundă.

Tratamentul medicamentos

Medicamentele recomandate de medicul neurolog au ca scop creșterea nivelului de dopamină din creier, care este deficitar la bolnavii de Parkinson. Astfel, vor fi administrate substanțe care pot compensa lipsa acestui neurotransmițător și care au un efect semnificativ mai ales la începutul tratamentului - levodopa (substanță care este transformată, la nivel cerebral, în dopamină) combinată cu carbidopa, care previne efectele adverse ale levodopa (greață și vărsături). Aceste medicamente pot fi administrate pe cale orală sau inhalatorie. Din păcate, după ani de tratament continuu, efectul levodopa nu va mai fi suficient de puternic pentru a ține sub control simptomele bolii și vor fi necesare alte soluții.

Agoniștii dopaminergici reprezintă o altă categorie de medicamente pentru Parkinson, care, spre deosebire de levodopa, nu se transformă în dopamină, ci mimează efectele acesteia  la nivel cerebral. Efectul tratamentului nu este la fel de intens, dar agoniștii dopaminergici pot fi administrați un timp mai îndelungat.

Pe lângă aceste medicamente, mai există și altele care pot fi indicate bolnavilor de Parkinson, însă, din păcate, au multe efecte secundare, așa că trebuie administrate doar după ce pacientul și medicul curant vor pune în balanță avantajele și dezavantajele terapiei.

Tratamentul chirurgical

În cazurile avansate ale bolii, când tratamentul medicamentos nu mai este eficient, medicul poate recomanda stimularea cerebrală profundă. Acest tratament presupune implantarea unor electrozi într-o anumită regiune cerebrală și conectarea lor la un dispozitiv inserat în piept. Aparatul va trimite impulsuri electrice spre creier, pentru reducerea tremorului, a rigidității și pentru îmbunătățirea controlului mișcărilor.

Această intervenție de neurochirurgie implică anumite riscuri (infecții, accidente vasculare cerebrale), iar în timp poate fi necesară ajustarea dispozitivului, în funcție de evoluția bolii și de reacția pacientului, nu încetinește progresia afecțiunii și nici nu are efect asupra tuturor manifestărilor clinice. Totuși, în anumite situații, implantul cerebral reprezintă singura opțiune pentru o îmbunătățire a vieții bolnavului.

Recomandări privind stilul de viață

În orice afecțiune neurodegenerativă, recuperarea medicală are un rol esențial în ameliorarea simptomelor și creșterea calității vieții. De aceea, persoanele cu boală Parkinson trebuie să beneficieze de proceduri speciale – fizioterapie sau hidroterapie – care ajută la îmbunătățirea posturii și a mersului, la creșterea mobilității și a flexibilității.

Terapia ocupațională și logopedia sunt, de asemenea, recomandate bolnavilor cu dificultăți de vorbire, putând încetini declinul cognitiv. Tremorul, rigiditatea și tensiunea musculară pot fi ameliorate și prin masaj terapeutic, iar dieta echilibrată, sănătoasă, trebuie să facă parte din stilul de viață al oricărui bolnav. Dacă este posibil, pacientul va fi îndrumat să facă și gimnastică medicală, terapie care va crește forța și rezistența musculară, îmbunătățind totodată echilibrul și coordonarea mișcărilor.

• 
  În boala Parkinson, tratamentul vizează ameliorarea simptomelor și prevenirea complicațiilor.

Pentru o mai bună calitate a vieții și pentru a preveni complicațiile, pacientul cu boală Parkinson trebuie să ducă un stil de viață sănătos, cu renunțarea la obiceiurile nocive (consum de alcool, fumat etc.) și menținerea unei alimentații echilibrate. Sunt necesare respectarea tratamentului recomandat (medicamentos și de recuperare medicală) și consultații periodice la medicul de familie și, bineînțeles, la medicul neurolog, pentru monitorizarea evoluției bolii și a eficienței tratamentului.

Programează-te la o consultație!