Limfomul non Hodgkin (LNH) este un tip de cancer al sistemului limfatic, care este și sediul apărării imunitare a organismului. În cadrul limfomului non-Hodgkin, o parte dintre celulele albe, numite limfocite, se multiplică în mod necontrolat și pot alcătui formațiuni tumorale în corp.

Limfoamele se împart în două grupuri mari: limfoame Hodgkin (LH) și limfoame non-Hodgkin (LNH). Există mai multe subtipuri ale acestora, printre care cele mai frecvente întâlnite tipuri de limfoame non-Hodgkin sunt: limfomul difuz cu celule B și limfomul folicular.

Clasificare

Majoritatea limfoamelor non-Hodgkin iau naștere din populația de limfocite B. Acestea au rolul de a lupta împotriva infecțiilor producând anticorpi pentru a neutraliza microorganisme ce invadează organismul. Limfoamele non-Hodgkin care implică celule B includ: limfomul de tip B difuz cu celule mari, limfomul folicular, limfomul cu celule în manta, limfomul Burkitt.

Limfoamele non-Hodgkin își pot avea originea și în populația de limfocite T, însă mult mai rar. Limfocitele T au rolul de a distruge celulele străine prin mecanism direct. Limfoamele non-Hodgkin care implică celule T includ: limfonul cu celule T periferice, limfomul cutanat cu celule T.

Sediul bolii

LNH presupune în general afectarea limfocitelor de la nivelul ganglionilor limfatici, însă poate afecta orice organ care conține țesut limfoid: vasele limfatice, plămânii, splina, timusul, tubul digestiv, amigdalele, vegetațiile adenoide, timusul, măduva osoasă. Ocazional, boala se poate răspândi și în organe care nu țin de sistemul limfatic.

Cauze

De cele mai multe ori, clinicienii nu pot deduce o cauză de apariție a bolii. Totul începe de la producția necontrolată de limfocite în corp.

În mod normal, limfocitele au un circuit predictibil de viață. Limfocitele bătrâne mor, iar corpul generează altele noi pentru a le înlocui pe acestea. În cazul limfomului non-Hodgkin, limfocitele bătrâne nu mai sunt distruse, iar corpul produce altele noi, ceea ce duce la o populație de limfocite mereu în creștere. Această supraîncărcare cu limfocite duce la inflamarea ganglionilor limfatici, adică a organelor în care limfocitele sunt stocate în mod normal.

Factori de risc

Multe dintre persoanele diagnosticate cu limfom non-Hodgkin nu prezintă factori de risc evidenți. Pe de altă parte, există persoane cu factori de risc care nu fac boala. Factorii care ar putea favoriza apariția limfomului non-Hodgkin sunt:

  • Administrarea medicamentelor imunosupresoare ( în cazul transplantului de organ de exemplu);
  • Anumite infecții virale sau bacteriene ( HIV, EBV, Helicobacter pylori);
  • Expunerea la anumite substanțe chimice ( insecticide, ierbicide, pesticide);
  • Vârsta înaintată ( peste 60 ani).

Simptomatologie

Manifestările limfomului non-Hodgkin sunt:

  • Adenopatii la nivel cervical, axilar, inghinal;
  • Dureri abdominale sau inflamație;
  • Dureri precordiale, tuse sau dificultăți respiratorii;
  • Oboseală cronică;
  • Febră;
  • Transpirații nocturne;
  • Pierdere în greutate inexplicabilă.

De asemenea, printre simptomele acestei boli se numără și semnele generale B (scădere în greutate, febră, transpirații).

Diagnostic

Diagnosticul de limfom non-Hodgkin se stabilește în urma anamnezei și examenului fizic, cu accent pe ganglionii limfatici, splină și ficat. În funcție de rezultatul acestora, medicul poate cere efectuarea următoarelor investigații:

  • biopsia ganglionară sau de organ (principala metodă de diagnostic și singurul mod de a confirma prezența unui tip de Limfom non Hodgkin);
  • puncția și biopsia lombară;
  • analize de laborator specifice;
  • examene imagistice (radiografie, CT, scintigrafie, RMN, tomografie cu emisie de pozitroni etc.);
  • imunohistochimie (ajută la personalizarea unui tratament pentru anumite forme de LNH).

Tratament

Sunt disponibile mai multe tratamente pentru limfoamele non-Hodgkin. Medicamentul sau combinația de medicamente adecvată pentru fiecare caz în parte depinde de particularitățile bolii, de tipul de celule implicate și de agresivitatea formei de cancer. Se iau în considerare, de asemenea, și starea de sănătate generală a pacientului, dar și preferințele acestuia în materie de tipul de terapie.

În cazul în care limfomul are o evoluție lentă și este asimptomatic sau oligosimptomatic, se poate amâna instituirea tratamentului. În schimb, medicul poate să recomande monitorizare periodică la câteva luni pentru evaluarea stării de sănătate și pentru stadializarea cancerului.

În cazul unui limfom non-Hodgkin agresiv care are manifestări, se recomandă instituirea tratamentului, care poate fi de mai multe tipuri:

Chimioterapia – constă în administrarea unui tratament medicamentos cu scopul de a distruge celulele canceroase. Poate fi sub formă orală sau injectabilă. Chimioterapia poate fi administrată ca terapie singulară sau asociată cu alte forme de terapie.

Chimioterapia este frecvent folosită ca formă de terapie inițială pentru limfomul non-Hodgkin. Ar putea fi o alternativă și pentru limfoamele recidivante.

Pentru persoanele care nu au limfom Hodgkin, chimioterapia poate fi utilizată la pregătirea pre-transplant.

Radioterapia – constă în utilizarea razelor X pentru a distruge celulele canceroase. Pentru anumite tipuri de limfoame non-Hodgkin, radioterapia ar putea constitui singura formă de terapie necesară și recomandată, mai ales dacă este vorba despre un limfom care are o evoluție lentă și este localizat la nivelul unui singur grup ganglionar sau la nivelul a maxim două grupe ganglionare. Mai frecvent, radioterapia poate fi utilizată dupa chimioterapie pentru a distruge orice fragment de limfom remanent. Radioterapia poate fi ghidată către grupele ganglionare afectate sau către vecinătatea ganglionilor afectați, regiune în care se consideră ca ar putea disemina celulele canceroase.

Terapia medicamentoasă țintită - această formă de terapie se bazează pe medicamente care își concentrează acțiunea pe anumite anomalii celulare prezente la nivelul celulelor canceroase. Prin blocarea acestor anomalii, medicamentele respective pot distruge celulele canceroase.

Pentru limfoamele non-Hodgkin, terapia țintită poate fi utilizată singular, însă poate fi asociată și cu chimioterapia. Această combinație poate fi utilizată ca și terapie inițială sau ca terapie secundară în cazul în care limfomul recidivează.

Transplantul medular – implică utilizarea unor doze mari de chimioterapie și radiații pentru a obține supresie la nivel medular și imunologic. Ulterior, sunt introduse celule stem sănătoase în corp care ajung în torentul circulator și se depozitează la nivel osos și contribuie la consolidarea și rejuvenarea măduvei spinării. Transplantul medular poate fi o alternativă și pentru pacienții cu limfom non-Hodgkin pentru care nu au funcționat celelalte metode de tratament.

Imunoterapia – se bazează pe acțiunea sistemului imun pentru a contracara boala. Combaterea bolilor prin sistemul imun propriu organismului poate să nu funcționeze asupra celulelor canceroase pentru că acestea produc proteine ce le ajută să nu fie detectate și distruse de sistemul imun propriu. Imunoterapia însă acționează tocmai prin interferența cu mecanismul anterior descris. Imunoterapicele ar putea fi o alternativă de tratament pentru anumite tipuri de limfom non-Hodgkin în cazul cărora tratamentele convenționale nu au funcționat.